Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Rădăcinile cerului

        de Romain Gary

(fragment)

Traducere din franceză de Daniel Nicolescu

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2022

Scriitor (romancier, eseist, autor de memorii), aviator, diplomat, regizor, scenarist, Romain Gary, pe numele adevărat Roman Kacew, s-a născut pe 8 mai 1914 la Vilnius într-o familie evreiască şi a crescut la Varşovia, unde mama sa l-a botezat catolic. În 1928 s-a stabilit în Franţa. A studiat Dreptul la Aix-en-Provence şi Paris. În timpul războiului, când şi-a luat numele de Gary, a fost pilot în Forţele Aeriene Franceze Libere, primind ulterior multe medalii şi distincţii, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul de Gaulle în 1940 la Londra şi a rămas toată viaţa un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actriţa Jean Seberg, cu care s-a căsătorit în 1963, a avut un fiu, şi de care a divorţat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după ce aceasta s-a sinucis, Romain Gary s-a împuşcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă, semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Dintre romanele sale menţionăm: Educaţie europeană (Éducation européenne, 1945; Humanitas Fiction, 2020), Marele vestiar (Le grand vestiaire, 1948; Humanitas Fiction, 2021), Rădăcinile cerului (Les racines du ciel, 1956, Premiul Goncourt; Humanitas Fiction, 2022), Promisiunea zorilor (La promesse de l’aube, 1960; Humanitas Fiction, 2018), Les oiseaux vont mourir au Pérou (1962), Lady L. (Lady L., 1963; Humanitas Fiction, 2021), La tęte coupable (1968), Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea (Au-delŕ de cette limite votre ticket n’est plus valable, 1975; Humanitas Fiction, 2019), Clar de femeie (Clair de femme, 1977; Humanitas Fiction, 2017), Zmeie de hârtie (Les cerfs-volants, 1980; Humanitas Fiction, 2019) etc. Sub pseudonimul Émile Ajar au apărut Gros-Câlin (1974), La vie devant soi (1975, Premiul Goncourt), Pseudo (1976), L’angoisse du roi Salomon (1979).

Rădăcinile cerului, roman încununat cu Premiul Goncourt, este povestea emoţionantă a luptei lui Morel, un idealist care militează pentru protejarea elefanţilor măcelăriţi deopotrivă de albii stabiliţi în inima Africii şi de localnici. Pentru el, o datorie de onoare, demersul lui este pentru alţii un bun pretext pentru a duce diferite bătălii – pentru colonizare, pentru independenţă, pentru tradiţii, pentru progres. Mizele sunt mari, dar cea mai importantă rămâne rezerva de umanitate pe care Morel, apostol al credinţei în Om, doreşte să o păstreze neatinsă.

I

De când se luminase de ziuă, drumul înainta pe colină printr-un hăţiş de bambuşi şi de ierburi unde calul şi călăreţul dispăreau uneori aproape complet, apoi capul iezuitului se iţea din nou de sub casca albă, cu nasul lui mare şi ciontos deasupra buzelor virile şi zeflemitoare, cu ochii săi pătrunzători care evocau mult mai multe zări nesfârşite decât paginile unui breviar. Statura lui înaltă nu prea se potrivea cu dimensiunile poneiului kirdi pe care călărea; picioarele îi stăteau în unghi ascuţit faţă de sutană, proptite în nişte scăriţe prea scurte pentru el, şi se legăna uneori primejdios în şa, privind cu mişcări smucite ale profilului său de conchistador priveliştea munţilor Oulé, chip pe care nu puteai să nu recunoşti o vibraţie de fericire. Cu trei zile înainte, părăsise teritoriul unde conducea săpăturile în numele institutelor belgian şi francez de paleontologie şi, după un drum cu jeep-ul, mergea acum călare în urma călăuzei prin tufăriş, spre locul unde ar fi trebuit să se afle Saint-Denis. Nu dăduse cu ochii de călăuză toată dimineaţa, dar cărarea nu avea răspântii şi auzea uneori în faţă fâşâit de ierburi şi zgomot de copite. Din când în când aţipea, iar asta-i strica buna dispoziţie; nu-i plăcea să-şi aducă aminte că avea şaptezeci de ani, dar oboseala pricinuită de cele şapte ceasuri de stat în şa îi îmboldea gândurile spre o reverie căreia conştiinţa sa de om al bisericii şi spiritul său de savant îi condamnau aerul nelămurit şi, deopotrivă, mângâietor. Uneori se oprea şi aştepta ca boy-ul său să-l ajungă din urmă, dimpreună cu bidiviul care căra într-un cufăr câteva piese demne de atenţie, rod al ultimelor sale săpături, precum şi manuscrisele personale, de care nu se despărţea niciodată. Locul nu era prea înalt; colinele aveau pante domoale; uneori, coastele lor prindeau să tresalte, să trăiască: elefanţii. Cerul era, ca întotdeauna, de nepătruns, diafan şi luminos, obturat de toată sudoarea pământului african. Până şi păsările păreau că rătăciseră drumul. Cărarea continua să urce şi, la o cotitură, iezuitul a văzut, dincolo de coline, savana de la poalele munţilor Ogo, cu hăţişurile încâlcite şi dese, care erau, comparate cu marea pădure ecuatorială, ceea ce devălmăşia perilor de pe trup este faţă podoaba pletelor. Calculase că va sosi la ora prânzului, dar a ajuns în vârful colinei de-abia către ora două. Acolo a zărit cortul administratorului şi pe boy-ul care curăţa gamelele, ciucit în faţa jarului rămas dintr-un foc. Iezuitul şi-a strecurat capul în cort şi l-a descoperit pe Saint-Denis moţăind pe patul de campanie. Nu l-a deranjat, a aşteptat să-i fie montat şi lui cortul, s-a spălat, a băut nişte ceai şi a tras un pui de somn. Când s-a trezit, şi-a simţit tot trupul cuprins de oboseală. A rămas o vreme lungit. Se gândea că-i cam trist să fii bătrân din cale-afară, că nu-i mai rămăsese, prin urmare, mult timp, şi că se cuvenea să fie mulţumit cu ceea ce deja ştia. Când a ieşit din cort, a dat peste Saint-Denis care îşi fuma pipa în faţa colnicelor pe care soarele încă nu le părăsise, dar care păreau parcă atinse de o presimţire. Era mai degrabă mărunt, cu faţa năpădită de o barbă neîngrijită, cu ochelari de oţel peste nişte ochi care-i dominau chipul uscăţiv, cu pomeţi ieşiţi în afară; umerii gârboviţi şi înguşti sugerau că se îndeletniceşte cu o muncă sedentară, iar nu cu aceea de ultim străjer al marilor turme africane. Au sporovăit o vreme despre câţiva prieteni comuni, despre zvonurile legate de război şi pace, apoi Saint-Denis l-a descusut pe Părintele Tassin cu privire la săpăturile lui, întrebându-l mai cu seamă dacă era adevărat că, de când cu ultimele descoperiri din Rhodesia, se putea considera că Africa este leagănul omenirii. În cele din urmă, iezuitul i-a aruncat întrebarea. Saint-Denis nu a părut surprins că un membru eminent al Ilustrissimei Companii a lui Iisus, în vârstă de şaptezeci de ani şi care avea, printre fraţii din diferitele misiuni, reputaţia că este mult mai interesat de originile ştiinţifice ale omului decât de sufletul acestuia, nu şovăise să meargă două zile călare doar ca să-l întrebe ceva despre o fată a cărei frumuseţe şi tinereţe nu atârnau totuşi prea mult în mintea unui savant obişnuit să facă socoteli de ordinul milioanelor de ani şi vârstelor geologice. I-a răspuns aşadar deschis şi a continuat să vorbească din ce în ce mai dezinvolt şi cu un ciudat sentiment de uşurare, până într-atât încât, mai târziu, i-a venit să se întrebe dacă nu cumva Părintele Tassin venise până la el doar ca să-l ajute să scape de povara singurătăţii şi amintirilor care-l chinuiau. Iezuitul asculta însă tăcut, cu o politeţe aproape distantă, neîncercând nici măcar o clipă să-i ofere vreo consolare de felul acelora pentru care religia lui era pe bună dreptate atât de faimoasă. Deşi i-a prins noaptea, Saint-Denis a continuat să vorbească şi nu s-a întrerupt decât o dată, ca să-i poruncească boy-ului său, N’Gola, să aprindă un foc. Lumina acestuia a alungat pe dată ceea ce mai rămăsese din cer, aşa încât s-au văzut siliţi să se îndepărteze puţin ca să regăsească tovărăşia colinelor şi pe cea a stelelor.

II

— Nu, nu pot pretinde că am cunoscut-o cu adevărat, mai degrabă m-am gândit mult la ea, ceea este un alt mod de a nu fi singur. Cu siguranţă, nu fusese prea sinceră cu mine, ba nici măcar pe deplin onestă: din pricina ei, mi-a fost retrasă administrarea unei regiuni la care ţineam mult, şi mi-a fost încredinţată sarcina de a mă ocupa de aceste mari rezervaţii de turme africane, considerându-se, fără doar şi poate, că încrederea şi naivitatea de care dădusem dovadă în această problemă mă vădeau mai potrivit să mă ocup de jivine decât de oameni. Nu mă plâng şi socotesc că au fost chiar foarte amabili cu mine: ar fi putut să mă trimită undeva departe de Africa, iar la vârsta mea există despărţiri cărora rişti să nu le poţi supravieţui. Cât îl priveşte pe Morel… Nu ştiu ce-ar mai fi de spus. Cred că a fost un om care, în materie de singurătate, a mers şi mai departe decât alţii – o adevărată faptă eroică, în treacăt fie spus – fiindcă, atunci când vine vorba să dobori recorduri de singurătate, fiecare dintre noi îşi descoperă un suflet de campion. Mă vizitează adesea, în nopţile mele de nesomn, cu aerul lui mânios, cu cele trei riduri adânci brăzdându-i fruntea dreaptă, încăpăţânată, sub claia de păr zbârlit, şi cu vestita lui servietă în mână, înţesată cu petiţii şi manifeste pentru salvarea naturii, de care nu se despărţea niciodată. Îi aud adesea vocea, repetându-mi, cu accentul ăla de mahala, cam neaşteptat la un om, după cum se zice, cu carte: „E cât se poate de simplu, câinii nu mai sunt îndeajuns. Oamenii se simt ciudat de singuri, au nevoie de tovărăşie, au nevoie de ceva mai mare, mai vânjos, de ceva pe care să se bizuie, de ceva temeinic. Câinii nu mai sunt îndeajuns, oamenii au nevoie de elefanţi. Aşadar vreau să fie lăsaţi în pace“. Îmi spune toate astea cu gravitate şi izbeşte scurt cu palma patul carabinei, vrând parcă să dea mai multă greutate vorbelor sale. S-a spus despre Morel că este scos din răbdări de specia umană, că se vede silit să dezvolte împotriva ei sentimente exagerate, chiar recurgând la arme. S-a spus, cât se poate de serios, că e un anarhist, hotărât să meargă mai departe decât alţii, că voia s-o rupă nu doar cu societatea, ci cu însăşi specia uman㠖 „dorinţa de ruptur㓠şi „ieşirea din dimensiunile umanului“ au fost, cred, expresiile cele mai des folosite de către acei domni. Şi, de parcă toate baliverenele astea n-ar fi fost de ajuns, am găsit într-una sau în două reviste vechi care mi-au căzut în mână, la Fort Archambault, o explicaţie de-a dreptul magnifică. Se pare că elefanţii pe care-i apăra Morel erau doar simbolici şi chiar poetici, şi că bietul omul visa la un fel de rezervaţie la nivelul Istoriei, comparabilă cu rezervaţiile noastre africane, unde ar fi interzisă vânătoarea şi unde toate străvechile noastre valori spirituale, stângace, oarecum monstruoase şi incapabile să se apere singure, precum şi străvechile drepturi ale omului, supravieţuitoare ale unei ere geologice revolute, ar fi conservate neştirbite pentru plăcerea ochiului şi pentru lămurirea duminicală a strănepoţilor noştri.

Saint-Denis a început să râdă înfundat, clătinând din cap.

— Mă opresc însă aici. Şi eu simt nevoia să înţeleg, dar nici chiar atât de mult. La modul general, sufăr mai mult decât îmi imaginez, e o problemă de temperament – şi cred că, uneori, înţelegi mai bine în felul ăsta. Prin urmare, nu-mi cere explicaţii prea adânci. Tot ce pot să-ţi ofer sunt nişte rămăşiţe – printre care mă număr şi eu. În rest, am încredere în tine: eşti obişnuit cu săpăturile şi cu reconstituirile. Am înţeles că, în scrierile dumitale, vesteşti o înaintare a speciei noastre către o spiritualitate şi o iubire desăvârşite, o evoluţie care se va petrece curând – presupun că în limbajul paleontologiei, care nu este neapărat cel al suferinţei umane, cuvântul „curând“ vrea să însemne un fleac de câteva sute de mii de ani – şi că atribui străvechii noastre noţiuni creştine de mântuire sensul ştiinţific de mutaţie biologică. Mărturisesc că nu prea văd ce loc poate deţine într-o viziune atât de măreaţă o biată fată al cărei destin, pe lumea asta, pare să fi fost acela de a ostoi nişte dorinţe care nu erau tocmai spirituale. Şi cu Minna mai treacă-mearg㠖 nu mi-e străin rolul umil dar necesar pe care prostituatele l-au jucat în Biblie –, dar nu văd ce loc ar putea avea în teoriile şi preocupările dumitale un bărbat precum Habib, ce semnificaţie ar putea fi conferită acelui râs tăcut care îi zguduia de mai multe ori pe zi, fără vreun motiv vădit, barba lui cea neagră, în timp ce privea apele scânteietoare ale râului Logone, tolănit într-un şezlong de pe terasa de la hotelul Le Tchadien, cu o caschetă de navigator pe cap, vânturând neîncetat unul din acele evantaie care poartă semnul de culoare roşie al unui suc american, molfăind un trabuc umed şi stins. Aşadar, dacă ai venit până aici ca să afli motivele acelui râs homeric, cele două zile de mers călare n-au fost întru totul zadarnice. Pot să-ţi ofer propria mea explicaţie. Am chibzuit mult, te rog să mă crezi. Mi s-a întâmplat chiar să mă trezesc brusc, în cort, singur în faţa celui mai frumos peisaj din lume – mă refer la cerul african, noaptea – şi să mă întreb ce motive ar fi avut un ticălos precum Habib să râdă cu atâta nepăsare şi atâta veselie sinceră. Am ajuns la concluzia că libanezul nostru era un om care se înţelegea de minune cu viaţa şi că hohotele lui satisfăcute de râs celebrau o legătură perfectă cu ea, o indulgenţă reciprocă, un acord pe care nimeni nu-l tulburase, pe scurt – fericirea. El şi viaţa alcătuiau cu cuplu reuşit. S-ar putea ca, în urma acestor consideraţii, să ajungeţi la aceeaşi concluzie ca şi anumiţi tineri colegi ai mei, şi anume că Saint-Denis a devenit un bătrân acrit, singuratic, arţăgos şi rău, „că nu mai face parte dintre noi“ şi că şi-a găsit locul potrivit printre lighioanele din rezervaţiile unde l-a trimis administraţia, cu atâta grijă şi bunăvoinţă. Era totuşi greu să nu te simţi izbit de aerul de sănătate şi de veselie al firii lui Habib, de forţa lui herculeană, de picioarele lui straşnic înfipte în pământ, de clipitul lui băşcălios care nu se adresa nimănui în mod special, ci părea destinat vieţii însăşi şi, în acelaşi timp, cunoscând cariera atât de rotundă a ticălosului, să nu tragi anumite concluzii. L-ai întâlnit fără îndoială, ca şi mine, la cârma hotelului Le Tchadien de la Fort Lamy, alături de tânărul său protejat, de Vries, după ce stabilimentul îşi schimbase proprietarul a doua sau a treia oară, iar afacerile nu prea mergeau. Sau, mai bine zis, n-au mers până la sosirea lui Habib şi a lui de Vries, care au deschis înăuntru un bar, au adus o „recepţioneră“, au amenajat un ring de dans pe terasa de deasupra fluviului, şi au oferit în scurtă vreme toate aparenţele unei prosperităţi în continuă expansiune, ale cărei adevărate resorturi aveau să fie cunoscute de-abia mult mai târziu. De Vries nu se ocupa deloc de afacere. Arareori putea fi văzut pe la Fort Lamy. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea la vânătoare. Atunci când era descusut în legătură cu absenţa asociatului său, Habib îşi râdea în barbă, apoi îşi scotea trabucul dintre buze şi făcea un gest larg către fluviu, către stârcii şi pelicanii care se coborâseră la asfinţit pe bancurile de nisip, către caimanii care păreau nişte buşteni pe malurile Camerunului:

„Ce vrei, dragul de el nu prea iubeşte natura – îşi petrece mai tot timpul fugărind-o până pe ultimele ei metereze. E cel mai bun ţintaş de prin locurile astea. Şi-a dovedit îndemânarea în Legiunea străină, iar acum e obligat să se mulţumească cu prăzi mai modeste. Un sportsman în toată puterea cuvântului.“

— Habib vorbea întotdeauna despre asociatul lui cu un amestec de admiraţie şi de zeflemea, şi uneori aproape cu ură; era greu să nu-ţi dai seama că prietenia dintre cei doi era mai degrabă o formă de respectare a unei legături tainice, independente de voinţa lor. Nu l-am întâlnit pe de Vries decât o singură dată, mai precis ne-am intersectat pe un drum, în apropiere de Fort Archambault. Se întorcea de la o vânătoare, într-un jeep pe care-l conducea singur şi care era urmat de o camionetă. Era foarte slab, drept ca bradul, blond cârlionţat, frumuşel la chip, cu aer prusac. Şi-a întors spre mine o privire de un albastru spălăcit care m-a uimit, în ciuda întâlnirii noastre grăbite – îşi umplea rezervorul cu benzină din nişte bidoane, în mijlocul drumului, şi tocmai isprăvise când am ajuns. Îmi mai amintesc şi că ţinea pe genunchi o puşcă a cărei frumuseţe m-a uluit – avea patul încrustat cu argint. A plecat din loc fără să-mi răspundă la salut, lăsând acolo camioneta: m-am oprit să schimb câteva vorbe cu Sara, şoferul, care mi-a explicat că se întorceau dintr-o expediţie în districtul Ganda şi că patronul „el vânătoare tot timpul, chiar şi când ploaie“. Mânat de nu ştiu ce curiozitate, am dat deoparte prelata de pe camionetă. Ei bine, atât mi-a trebuit! Camioneta era pur şi simplu doldora de „trofee“: fildeşi, cozi, capete şi piei. Dar lucrul cel mai uimitor erau păsările. De toate mărimile şi culorile. Iar frumuşelul domn de Vries, cu siguranţă, nu strângea o colecţie pentru muzee, fiindcă majoritatea erau ciuruite de plumbi, până într-atât încât erau greu de recunoscut şi, în orice caz, nu erau plăcute la vedere. Regulamentul nostru de vânătoare e cum e – nu o să mă apuc eu să-l apăr –, dar nu există permis care să justifice pagubele pe care le pricinuia acest om. I-am pus câteva întrebări şoferului, care mi-a explicat, mândru nevoie mare, c㠄patronul, el vânătoare de plăcere“. Mi-e groază de petit nčgre, care e unul din cele mai ruşinoase lucruri pe care le-am făcut în Africa, aşa că i-am vorbit în sara, iar după vreun sfert de ceas am aflat îndeajuns de multe despre isprăvile sportive ale lui de Vries încât să-i pot trânti o amendă usturătoare, când aveam să mă întorc la Fort Lamy. Ceea ce, desigur, n-avea să îndrepte deloc lucrurile: există oameni care sunt oricând dispuşi să plătească oricât ca să-şi satisfacă nevoile sufleteşti intime, aşa cum probabil ştii. Aveam, de asemenea, să-i fac o scenă protectorului lui pe terasa hotelului Le Tchadien şi l-am rugat să tempereze cât de cât excesele tânărului său prieten. A râs din toată inima. „Ce vrei, dragul meu: un suflet nobil, o formidabilă nevoie de puritate – de unde şi ciocnirea cu natura, n-are cum fi altfel, un soi de răfuială perpetuă. Membru al mai multor societăţi cinegetice, multiplu laureat, mare vânător în faţa Celui Veşnic… – care, din fericire, e la adăpost, pentru că altfel…“ A râs. „Trebuie, prin urmare, să se mulţumească cu prăzi intermediare, cu mărunţişuri: hipopotami, elefanţi, păsări. Adevărata pradă, cea mare, rămâne nevăzută, El, Atoateştiutorul. Păcat, ce lovitură pe cinste ar fi! Bietul băiat, probabil c-o visează şi noaptea. Ia o limonadă, e din partea casei.“ A continuat să-şi facă vânt, tolănit în şezlong, şi n-am mai insistat, pentru că era în casa lui. Mi-a mai azvârlit, în timp ce mă îndepărtam: „Şi nu te sfii cu amenzile: când trebuie, trebuie. Afacerile ne merg bine.“

Într-adevăr, afacerile le mergeau bine.

Explicaţia acestei prosperităţi, nemaipomenită pentru cei care ştiau eşecurile financiare ale patronilor succesivi ai hotelului, a ieşit la iveală într-un mod cu totul neaşteptat. Un camion cu lăzi de limonadă a trecut printr-un accident neplăcut la est de Ogo: a avut loc o explozie care nu putea fi pusă în întregime pe seama conţinutului de gaz din limonadă. S-a descoperit că domnii Habib şi de Vries participau activ la contrabanda cu armament care urma străvechile trasee ale negustorilor de sclavi către adâncul Africii, plecând de la câteva baze bine ştiute. Cunoaşteţi luptele surde care au drept miză bătrânul nostru continent: Islamul îşi sporeşte presiunea asupra triburilor animiste, în suprapopulata Asie mijeşte un nou vis de expansiune, iar lecţia luptei fără sfârşit pe care englezii o duc de trei ani în Kenya nu a fost chiar pentru toţi lipsită de pilde. Habib trona în toată această afacere mai confortabil decât în propriul lui şezlong, iar cazierul lui judiciar, atunci când în sfârşit s-a gândit cineva să-l scoată la vedere, s-a dovedit un adevărat imn triumfal adus acestei lumi abjecte. Dar în momentul respectiv, el o ştersese deja împreună cu chipeşul lui asociat, duşmanul naturii, avertizat fără doar şi poate de unul dintre acele mesaje misterioase care par să sosească întotdeauna la momentul potrivit în Africa, fără ca nimic, niciodată, să fi trădat grabă sau nelinişte pe chipurile impasibile ale unora dintre negustorii noştri arabi, aşezaţi în penumbra bine aerisită a prăvăliilor lor, visători şi blajini, complet străini, parcă, de zarva şi agitaţia acestei lumi frământate. Aşadar oamenii noştri au dispărut, ca să se ivească din nou, într-un mod cu totul neaşteptat, dar, dacă stai bine să te gândeşti, cât se poate de firesc, de-abia în clipa când steaua lui Morel ajunsese la apogeu, ca să agonisească astfel câteva din ultimele raze ale acestei glorii pământeşti care se potrivea atât de bine cu genul lor de frumuseţe.

© 2007 Revista Ramuri